Dintre toate fiinţele care locuiesc pe acest pământ, oamenii au dobândit undeva pe drum credinţa că trebuie să fie fericiţi. Toate celelalte pur şi simplu trăiesc. Nu avem un manual pentru cum se atinge fericirea, aşa că fiecare a luat-o cum i-a venit lui pe moment. Unii au vrut să aibă mai multe, alţii au vrut să simtă experienţe mai variate, alţii au vrut pur şi simplu să experimenteze simplitatea ş.a.m.d.
Nici unii nu au înţeles prea clar noţiunea de fericire aşa că au ajuns repede în stări de panică legate de faptul că nu pot obţine fericirea. Şi ca să nu le arate celorlalţi că nu pot obţine fericirea au început să o mimeze. Să zâmbească, să glumească, să mimeze abundenţa, cunoaşterea… Nu a durat mult până au ajuns să mimeze mai bine decât să trăiască şi să le fie frică ca ceilalţi să nu afle că nu sunt fericiţi sau să piardă puţina fericire pe care o au. Frica la rândul ei generează gijile (faţă de orice), dar mai ales faţă de ceea ce gândesc ceilalţi; pentru că vor cu disperarea să se integreze între ceilalţi, lucru destul de greu de realizat având în vedere cât de mult se urăsc unii pe alţii. Cam pe-aici e punctul în care oamenii se deosebesc de celelalte animale. Ne separăm de orice nu ne place şi orice nu cunoaştem, de orice arată altfel, de oricine gândeşte altfel, de orice diferă mai mult decât ni se pare nouă admisibil. Deja avem împărţirea pe culori (alb, negru, galben, roşu etc.), împărţirea pe religii, împărţirea pe gusturi muzicale, împărţirea pe chef – n-are nici un dumnezeu (emo, manelişti, psdişti, rockeri şi multe altele), împărţirea pe vârste şi cam câte ne vin nouă pe scufiţă.
Consecinţa directă este că prin astfel de excluderi repetate au ajuns să se simtă singuri. Extrem de singuri… la fel de singuri ca şi toţi ceilalţi 6 miliarde de oameni (cu mici excepţii).
De unii singuri şi fără ajutorul celor din jur, deja au atâtea probleme încât nu le pot face faţă. Sunt în faza în care plătesc alţi oameni să le asculte problemele, şi se comportă ca şi când sunt pe cale şă se vindece de probleme.
Nu avem manual de folosire pentru viaţă aşa că mulţi încep să pună întrebări. Apare inevitabil teama de necunoscut aşa că oamenii inventează zeii şi dumnezeii, pe care îi pus deasupra se fac că fac ce vor zeii pentru a avea siguranţa zilei de mâine şi pentru a mai reduce din frica de moarte - acum crezând că după moarte cineva îi va lua în braţe şi le va sufla în fund pentru eternitate. Pentru aceasta crează manuale numite cărţi sfinte, încropite la viteză şi scrise cât mai criptic pentru a ţine ocupaţi oamenii pentru câteva sute de ani. Acum tot ceea ce este scris în acele cărţi este literă de lege pentru oricine crede în ele.
Dar se constată că vecinul are un zeu diferit de cel personal, şi este deci diferit, aşa că trebuie explicat rapid că zeul personal are scula mai mare decât zeul vecinului, şi deci vecinul trebuie să renunţe la individul lui invizibil pentru a se ruga la individul lui invizibil cu obiectul mai mare. Cam pe-acum pornesc cele mai pasionale şi mai eficiente războaie din câte există şi cu mult mai durabile decât alte tipuri de războaie.
Oamenii se apucă de studiat ce au spus alţi oameni pe care pe baza unor preferinţe umane îi declară "mai oameni" decât ceilalţi, apoi se apucă să se certe cu privire la ce a vrut să spună/scrie acei oameni "mai oameni", ignorând faptul că tot oameni erau şi aceia. Spusele sau cărţile lor devin o formă de cărţi de căpătâi, şi orice scrie acolo trebuie să fie adevărat. Pentru a-i ridica cât mai sus sunt adăugate cuvinte în plus la numele fiecăruia: inginer, doctor, docent, master, preasfinţit, preafericit, ca şi când aceste nume auxiliare i-ar apropia de cer mai mult, deşi în ceea ce priveşte pământul toţi stăm pe el, iar în ceea ce priveşte cerul nici unul nu ajunge la el.
Oamenilor le place să tragă linii imaginare pe pământ, bazându-se pe aceleaşi principii pe care se bazează şi preferinţele lor vestimentare sau micile diferenţe lingvistice.
Şi toate acestea au la bază ideea că fiecare are dreptul să fie fericit.
