La început a fost bine

La început dumnezeu a creat pământul și totul a fost bine. Apoi a creat omul și încă mai era bine. Apoi cineva a inventat frica (mă îndoiesc că dumnezeu) și s-a dus totu' dreacului.

Mă îndoiesc că dumnezeu are nevoie de acțiuni de tip propagandă în stilul "faceți ce spun eu sau mă enervez". Pentru entitatea supremă care a creat pământul și tot ceea ce mișcă și nu mișcă, nu văd utilitatea unei unelte de control cum este frica. Dacă e să vorbim despre oameni... frica capătă o grămadă de utilități – doar 2-3 cuvinte bine plasate și manipulezi pe oricine e mai slab. Pentru orice om încuiat și îngust în scufiță, care nu înțelege scopul liberului arbitru și al diversității, frica este unealta perfectă de uniformizare a grupurilor de oameni.

Cea mai subtilă față a fricii este siguranța. Siguranța venită din "fac ce mi se spune, deci sunt lăsat în pace" sau "am făcut acum această decizie, deci mulți mulți ani de-acum o să-mi fie bine". Acum toată lumea caută un serviciu sigur, venituri sigure, case sigure... de parcă dacă pun mâna pe așa ceva deja pot să moară liniștiți. Dacă e să privim din unghiul ăsta, cele mai sigure locuri sunt închisorile, dar bineînțeles, libertate...

Promisiunea de siguranță este unealta principală prin care un om poate fi privat de libertate, deci pentru a calcula niveul de frică se poate face raportul între libertate-siguranță. Este posibil ca mulți să se considere cu un nivel ridicat de libertate și cu puține frici, iar pentru acest scop propun următorul test cu întrebări:

1. Vă sculați la ora la care vreți sau la ora la care trebuie să fiți la serviciu/școală?

2. Mâncați când vreți sau când aveți pauză? Sau mai rău, când aveți ce?

3. Mergeți la servici pentru că vă e frică să nu rămâneți fără o sursă de venit? Și implicit, aveți curajul să porniți o firmă care nu asigură, bineinteles, un venit constant și siguranță?

4. Vorbiți frumos cu oamenii "importanți" pentru că vă place și e bine, sau pentru a "nu-i deranja"?

5. Aveți impresia că libera alegere se rezumă la a vă cumpăra o mașină sau a alege ce fel de înghețată să mâncați?

Nu știu dacă sunteți dezamăgiți după ce ați răspuns singuri la întrebări, dar ceea ce pot să vă spun cu certitudine este că scuza "toți fac la fel" nu se acceptă. Mai exact, scuzele nu se acceptă de nici un fel, nu de alta, dar nu prea aveți cui să vă scuzați.

Atunci când frica controlează jocul, se crează frâie pentru oricine vrea să le culeagă și să vă controleze. Mai târziu apare revolta interioară după ce realizezi că ești folosit prin fricile tale și tot la fel de repede pe cât te-ai aprins, ești trimis la plimbare folosindu-se aceleași frici ale tale.

Cei care aleg să își iau viața în propriile mâini, primesc în primă fază un procent covârșitor de piedici din partea celor apropiați "nu fă asta, că nu e sigur", "ai să eșuezi", "ai să vezi că o să te întorci la ce ai acum și e sigur". Dacă au curajul să treacă de acest zid, vor reuși. În faza a 2-a șansele sunt mari să eșueze prin lipsa de experiență și mai ales prin gândurile "de bine" pe care le-au cules în faza 1, și au din nou de ales, dacă să încerce din nou, sau să plece capul și să accepte o slujbă sigură. Cei care au trecut de faza 2 niciodată nu se vor mai întoarce la faza 1. Partea cea mai interesantă este că acum intră în scenă invidia – sentimentul pe care aproape toți îl generează atunci când văd o persoană de succes, în contrast cu cu frica din interiorul lor. Este într-un fel o revoltă față de propria frică și lipsa lor de libertate, pe care o orientează spre cel care a declanșat sentimentul de furie, dar deja deviem de la subiect.

În încheiere, vreau doar să subliniez că dărmarea zidului Berlinului, revoluția (cred) românească, partida de ceai, nu au fost făcute pentru sporirea siguranței proprii, ci pentru libertate, atunci când într-o sincronizare mai mult sau mai puțin naturală, un grup de oameni și-au băgat picioarele în siguranță și au decis că e mai bine să aibă libertate.

Cui îi aparține viața voastră? Vouă sau altora?

Eseu despre succes

În nebuloasa tipică a gândirii noastre, de multe ori vorbim despre noţiuni al căror sens sau scop nu îl înţelegem. Una dintre ele ar fi succesul.

• Definiţia empirică a succesului - Actul de a reuşi. Nu prea satisfăcător dacă mă întreabă cineva, dar fie.
• Cum se obţine succesul - Păi... (pauză lungă) munceşti mult şi obţii rezultate. În traducere înseamnă că nu ştie.
• Cât de mult trebuie să munceşti? - (pauză şi mai lungă)

O astfel de conversaţie mai poate continua pentru încă puţin timp până apare replica "Auzi? Hai lasă-mă că am treabă!" - momentul în care practic se recunoaşte necunoaşterea subiectului.
Cum arată succesul, cum se face succesul, cum se manifestă succesul - sunt întrebări care nu au răspuns clar şi simplu... Tot ceea ce se poate oferi este o enumere a câtorva caracteristici comune oamenilor de succes.
Succesul nu se face la muncă - poate cel mai neclar mit despre succes este faptul că succesul se poate atinge la locul de muncă actual. Locul de muncă oferă în primul rând un salariu (cea mai căutată componentă) care niciodată nu este contravaloarea muncii noastre (asta n-o ştiaţi). Salariul în cel mai bun caz acoperă 1/2 din valoarea reală - restul merge fie la stat, fie la angajator. Unicul avantaj al locului de muncă este siguranţa relativă pe care o oferă: se depune minimul de muncă pentru a preveni concedierea şi se plăteşte minimul de bani pentru care omul este dispus să muncească.
Locul de muncă poate fi un mediu foarte propice dezvoltării personale (dacă se conştientizează asta şi se foloseşte) prin dezvoltarea comunicării, capacităţilor intelectuale sau fizice, dobândirea de cunoştinţe noi etc.
Unde se face succesul? În timpul liber! Urmează întrebarea: "Cum şi nu pot să mai stau la o bere cu prietenii sau să dorm liniştit?" tipică celui care nu a văzut în viaţa lui succesul. Dacă nu îl faci în timpul liber, atunci când? În timpul somnului? Pe WC? Sub duş? Iar aici prin succes nu mă refer la actul de a face muncă în plus - asta nu face decât să amâne inevitabilul. Iar actul de a emite câte o idee la 24h nu se traduce prin succes. Actul de a pune în mişcare o acţiune în urma unei idei este cu totul altceva. Acţiunea în direcţia succesului este singurul drum spre succes.
Cum vorbeşti? Te uiţi cu jind la o vitrină de cofetărie sau la o maşină de lux şi formulezi în gând sau verbal "mamă ce mi-aş dori una, da' n-am bani"- asta este sintagma care exorcizează succesul şi nu mai lasă nimic din el. Sunteţi invitaţi să purtaţi o conversaţie cu o persoană de succes şi să urmăriţi dacă vre-una din sintagmele pe care le foloseşte aduce măcar pe-aproape a lipsă.
Care sunt prietenii tăi? Dacă stai momentan cu prietenii tăi la un meci şi mâncând floricele - "noi să fim sănătoşi", că în rest... Cine se-aseamănă se-atrage, şi mai mult nu am ce spune. De-aici derivă una din cele mai stupide ziceri: "banul la ban trage", prin care omul care n-are îşi exprimă indiferenţa printr-o frază care se traduce mai degrabă în "n-am bani şi nici n-am chef să mă complic". Vreţi să fiţi oameni de succes - căutaţi-vă prieteni care au succesul pe lista de cumpărături zilnice şi care la sintagme "probleme financiare" îţi vor oferi definiţia la "financiar" şi te vor întreba ce e aia "probl-nuşcum".
Nu poţi deveni mai bun, decât dacă joci cu un jucător mai bun - frază de căpătâi pentru oricine îşi alege prietenii. Îţi place să fii pupat în fund - înconjoară-te de oameni mai proşti ca tine şi atunci inevitabil arăţi mai deştept. Vrei să evoluezi - caută oameni extraordinari de la care poţi să înveţi ceva.
Mucegăitul la servici, ieşitul cu prietenii, munca excesivă, statul cu burta şi creierul la bec după o zi de muncă (cu motivaţia "îs obosit şi mâine o iau de la capăt") - sunt doar câteva caracteristici ale pierzătorilor.
Gânditul şi căutarea de soluţii, vocabularul unde 1/2 sunt cuvinte de bază şi restulde 1/2 sunt cuvinte sinonime cu succesul, prietenii mai inteligenţi ca tine sunt caracteristici ale oamenilor de succes.

Cum alegeţi ceea ce vreţi?

Ce culoare vă place? Ce gust vă place? Ce tip de experiențe vă plac? Aveți cu toții liste pregătite cu lucrurile care vă plac și cu lucrurile care nu vă plac.

Dar listele cu ceea ce vă doriți? Știți ce vă doriți? Nu cred... Pentru că ceea ce vă doriți, deși este o listă de experiențe, sentimente, lucruri etc. este concepută de cele mai multe ori prost. Mă refer aici la cum faceți referire la acestea. În principiu este vorba de faptul că vă gândiți la lucruri care vreți să vi se întâmple deoarece nu s-au întâmplat, lucruri care încă lipsesc din experiența voastră. Odată ce ați formulat dorințele, asumați o poziție de suspensie în care nu faceți nimic pentru a vă apropia de țintele voastre. Distanța dintre voi și țintele voastre se păstrează constantă deși voi continuați să repetați dorințele.

Undeva pe parcursul vieților noastre, am dobândit niște șabloane de gândire, fie dezvoltate de noi, fie învățate de la alții, pe care continuăm să le aplicăm din nou și din nou. Puteți face o simplă statistică empirică asupra vieții și gândurilor voastre, și veți constata că viața nu prea tinde să ofere prea multe sau prea mult dincolo de granița pe care o stabiliți prin gândurile voastre.

Practic voi ați avut o experiență, în urma căreia ați emis un gând, și apoi ați vorbit despre ea și inevitabil ați regândit-o, și ați aprofundat-o apoi ați regândit-o, ați vorbit despre ea și ați regândit-o, și apoi ați vorbit despre ea și putem să continuăm așa încă 2-3 pagini. Viața e foarte interesantă aici pentru că nu puteți să vorbiți prea mult despre un lucru, înainte ca el să înceapă să se manifeste ca experiență.

În acest mod se crează adevărurile personale. Vedeți ceva de care nu sunteți sigur, vă gândiți la acel ceva și eventual vorbiți despre el; între timp încep să apară peste tot mici dovezi care devin din ce în ce mai evidente/puternice pe măsură ce voi continuați să vă gândiți la acel ceva, până când în cele din urmă sunteți perfect convins de acel lucru iar acela este manifestat în viața voastră. (Poate suna complicat dar în esență este foarte simplu).

Dacă acest ceva de care nu ați fost inițial siguri este ceva frumos, cu atât mai bine. Dar dacă insistați pe ceva ce nu vă convine... Și ce buni sunteți la asta... "a dracului de buni" aș putea spune. Dacă aveți impresia că repetând prin gând și vorbe istoria, veți evita reproducerea ei... sunteți departe de adevăr.

În caz că nu ați prins idea: viața voastră vă spune că nu puteți povesti povestea fără să vă fie recreate circumstanțele în care s-a produs.

Sunt lucruri în viața voastră care vă plac? Povestiți-le.

Sunt lucruri în viața voastră care nu vă plac? Uitați-le.

Savoarea Vieţii - 14 aug

Faceţi click pentru a mări.

Dresajul copiilor

În primi ani de viață, copii sunt cele mai pure, maleabile și vulnerabile ființe, iar responsabilitatea părinților este aceea de a-i proteja și educa pentru a-i forma ca oameni. Pentru aceasta, copii mici primesc o cantitate enormă de atenție din partea adulților (în principal pentru că sunt dulci și fascinanți în puritatea lor). După un timp relativ scurt, copii devin dependenți de atenție și starea de bine pe care o simt atunci când sunt îngrijiți – momentul perfect pentru a începe dresajul.

Cam pe-acum copii fac "greșeli" și trebuie educați. Educarea se face simplu: "ori faci ce spun eu, ori te pedepsesc" - unde pedeapsa variază de la o palmă peste ochi, în cazurile mai dure, sau înlăturarea unui element care le face plăcere (o păpușă, bicicleta, calculatorul etc). Toate sunt restaurate atunci când copiul se conformează. Foarte repede, copilul învață să se teamă de pedeapsă, deoarece îi înlătură lucruri dragi lui sau pur și simplu nu mai primește atenția celor mari.

Procesul urmează la școală, unde copii sunt așezați în bancă și obligați să asimileze informație într-un mod sec. Din nou, fac ce spune profesorul sau sunt pedepsiți prin note mici și mustrări. Cei care sunt dotați pentru a învăța, primesc cea mai multă atenție, spre deosebire de cei care posedă alt tip de geniu (ca notă suplimentară, pe lângă geniul lingvistic și numeric care sunt notate în școală, există și geniul comunicării interpersonale, geniul fizic/sportiv ș.a. care sunt ignorate și uneori condamnate în școală).

Poate vi se pare că "dresaj" este mult prea dur și deplasat în contextul de față, dar adevărul este că nu se poate găsi un cuvânt mai potrivit - înlocuiți calculator cu biscuite și copil cu câine și lucrurile se clarifică ("Șezi și îți dau un biscuite și te scarpin pe piept"). Lipsesc de cele mai multe ori explicațiile care să satisfacă întrebarea "De ce am greșit?" pe care o pun inevitabil cei mici, și prea puțini sunt părinții care sunt dispuși să își conducă copii spre educație, în loc să îi trimită acolo în șuturi.

Rezultatul final al acestui proces dur de formare a copiilor este că odată ajunși pe picioarele lor, caută în continuare, sub impulsul unui program subconștient bine înfipt, aprobarea celorlalți, deci implicit atenția lor. O caută până la nivelul în care singurătatea este inaceptabilă în absența atenției celorlalți, și atât de groaznică încât toate dedesubturile minții ies la iveală în singurătate și liniște.

Orice e mai bun ca singurătatea: radio, bârfe, TV (mai ales TV – simulatorul de viață) și multe altele.

Cum scapi de așa ceva? Aș spune că e simplu – cel puțin sună simplu – dar aplicarea nu poate fi făcută de nici o entitate externă: pentru orice faci, orice gândești, pune o întrebare simplă: faci pentru tine? Faci pentru că așa simți? Sau faci pentru că așa ai fost obișnuit/educat? Faci pentru a obține atenția celorlalți? În momentul în care o astfel de activitate este depistată, ea trebuie oprită. Continuarea ei consumă resurse valoroase.

S-ar putea să fie și oameni care să rămână brusc fără activități de făcut și gânduri de gândit. Dacă reușiți să ajungeți în faza în care să realizați că sunteți atât de falși, este perfect, pentru că cel care a realizat aceasta este sămânța de adevăr din voi, și pentru prima oară în atât de mult timp, i-ați permis să se manifeste. Totodată în acest moment, creierul funcționează, este cu adevărat pus în mișcare în căutarea soluției la această problemă, și astfel se poate începe procesul de conștientizare a propriei ființe.

Originea materiei

În şcoala generală ni se explică că organismul uman, în toată măreţia complexităţii lui se dezvoltă dintr-o singură celulă ou – o celulă care conţine toată informaţia necesară formării tuturor organelor, fluidelor şi sistemelor de întreţinere a corpului. Tehnic vorbind, ne-am obişnuit să considerăm corpul uman o maşinărie complexă şi fascinantă şi cam orice ar spune cineva (mai mult sau mai puţin avizat) despre el, este crezut, pentru că nimeni nu înţelege perfect cum anume funcţionează.

Totuşi, poate nu odată ne-a trecut prin minte întrebarea "de unde venim?", iar răspunsul nu a fost niciodată pe-aproape. Biologic vorbind, noi venim... de la părinţii noştii J. Nu tocmai cel mai satisfăcător răspuns, dat fiind că singura explicaţie pe care o primim este că într-o celulă mică mică se află toată informaţia (ADN-ul magic cu cele 2 spirale).

Mai departe chimia ne spune că, ADN-ul este format din atomi – acea unitate considerată indivizibilă din timpurile antice. Dacă folosim tehnologia modernă pentru a vedea cum arată un atom, s-ar putea să avem o surpriză: un procent foarte mare dintr-un atom este spaţiu gol, restul este format din protoni, electroni...

Dacă nu aţi fost surprinşi prima dată, atunci continuăm cu fizica cuantică, care spune că şi electronii, protonii, neutronii.. conţin într-un procent foarte mare (supriză) spaţiu gol, iar restul sunt elemente numite string-uri. Dar totuşi ceva este diferit la aceste particule foarte foarte mici de materie:

• Comportamentul este haotic şi nu se "supun" legilor fizice care se aplică pentru atomi;
  
• Vibrează diferit în funcţie de modul în care sunt observate;
  
• Se pot comporta ca materie dar şi ca o undă (energie) – în funcţie de modul în care o particulă este observată.
  

Dacă e să punem astfel de particule într-un accelerator de particule (un dispozitiv care împinge particulele până la viteze de 400.000 km/h) şi le ciocnim la această viteză impresionantă, după ce oprim aparatul constatăm că particulele noastre nu mai sunt acolo... nu mai e nimic în aparat. Cărămida de bază a organismului nostru, s-a transformat în energie.

Practic, după ce aflăm că materia nu este permanent materie, noi de unde venim? Dacă această materie reacţionează în funcţie de modul în care este privită, atunci ea este permanent aceeaşi? Cât despre "Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie." am vaga impresie că a sărit peste partea cu ţărâna şi a trecut direct la cea cu suflarea.